O poveste frumoasa, o amintire minunata!

Nu prea am mai scris articole noi pe blog, dar în seara asta chiar simt nevoia să scriu câteva rânduri chiar dacă povestea va fi copy/paste. Dar până acolo am câteva rânduri de scris. E a doua poveste pe care o fur de pe net și o public la mine pe blog, pentru că e frumoasă și în ambele mă regăsesc puțin.

În seara asta, fix când aveam de gând sa-mi pun picăturile date de farmacist în ochi, am primit un mesaj pe facebook. Dacă vă întrebați despre ce picături e vorba.. păi zilele acestea mi-a fost enorm de rău iar intr-o dimineață m-am trezit fără vedere, răcit rău de tot, fără auz, adică erau, dar slabe… Asa că am cumpărat o sacoșă de medicamente și să vedem ce va fi. Să revenim, cum vă spuneam, am primit un meaaj pe facebook, era de la fratele fetei cu care am fost o perioadă de timp, alături de mesaj era atașată o fotografie, o fotografie cu perna cadou pe care i-am oferit-o de Valentine’s day… Ea mi-a spus ca luase cu ea acea pernă, în Germania… Adevărul era altul, o ascunsese într-o cutie sus la etaj, iar fratele ei a găsito. Acum, mă bate gândul să merg până la țară și sa o iau, dar probabil după ce dau testul psihologic. Mi-am dat seama de multe lucruri, dar unul din ele este că… nu a ținut la mine nici cât negru sub unghie 🙂 Am fost doar prostul de rezervă, dar nu scriu asta ca să mă plâng. Scriu asta fiindcă mi-am amintit de o poveste găsită pe net acum ceva timp, poveste pe care aș vrea să o împărtășesc cu voi :).

Dacă ar fi să încadrez undeva această istorioară de viaţă, atunci ar fi în capitolul “Regrete”.

Aveam vreo 14 ani, dar nu pot argumenta totul cu scuza “eram doar un copil!”.

Totul a început într-o zi, când ploua cu găleata, iar eu mă aflam pe stradă, fără umbrelă. Mergeam repede, aproape fugind, când m-am pomenit deodată cu o umbrelă deasupra capului. Cel care îmi ţinea umbrela pentru a mă proteja de ploaie, era un băiat pe care nu îl cunoşteam. Mi s-a părut ciudat gestul lui, aşa că am continuat să îmi văd de drum. Dar el, nu a rămas în loc, ci a mers pe lângă mine, ţinând umbrela ca să nu mă plouă, deşi pe el îl ploua bine, fiindcă stătea la distanţă destul de mare faţă de mine. Mă distra felul în care se chinuia să ţină pasul cu mine şi totodată să fie concentrat ca să nu îndepărteze umbrela de deasupra mea…

Când am ajuns în faţa porţii, am spus un „Mulţumesc!” pe fugă, dar fără să mă uit la el şi am intrat în curte.

“Ce drăguţ!” – mi-a spus prietena mea cea mai bună, când i-am povestit întâmplarea. La 20 de ani ai ei, gestul băiatului care a alergat prin ploaie şi m-a condus acasă cu umbrela lui, i se părea foarte romantic.

A doua zi, am găsit în poartă un bucheţel mic de lăcrămioare. M-am gândit că poate erau de la el, pentru că de la altcineva nu puteau fi, decât dacă nu cumva i-ar fi lăsat vreo vecină flori tatălui meu… ツ

După câteva zile, în timp ce stăteam afară cu copiii de pe stradă, l-am văzut pe băiatul cu umbrela, trecând cu bicicleta pe lângă casa mea. M-a privit într-un fel care mi se părea ciudat… pentru că nimeni nu mă mai privise aşa până atunci.

De atunci, l-am tot văzut trecând cu bicicleta pe strada mea, ba încolo, ba încoace şi mi-am dat seama că făcea ture, doar ca să mă vadă pe mine.

Într-o seară, a venit o vecină la noi şi mi-a adus o hortensie, cu coada scurtă, care părea ruptă în grabă. “Am văzut un băiat cu o bicicletă, când încerca să o fixeze în poartă…” – mi-a spus vecina mea, zâmbind sugestiv. Am luat hortensia şi am aruncat-o, ca să-i arăt vecinei că nu mă interesa acel băiat.

Cred că vreo două luni, băiatul acela mi-a tot lăsat flori în poartă… şi îl vedeam mereu trecând cu bicicleta, însă doar ne priveam şi atât. Nu i-am dăruit nici măcar un zâmbet.

Probabil că a făurit un plan prin care să ajungă la mine, pentru că într-o zi, m-am pomenit cu el în grupul meu de prieteni. Se împrietenise cu unul dintre vecinii mei, cu care eu îmi petreceam timpul liber. Nu ştiu de ce m-a ofticat situaţia aceea, dar l-am ignorat, ca să-i arăt că nu se ajunge prea ușor la mine.

Numai că, el era atât de drăguţ, atât de cuminte şi atât de bun, încât mi-ar fi fost imposibil să nu îl îndrăgesc. Aşa că, până la urmă ne-am împrietenit. Era evident că el era îndrăgostit de mine, dar eu, doar îl simpatizam. Se numea Bogdan. Orice gest frumos ar fi făcut, nu îmi intra în graţii, poate şi din cauză că eu eram interesată de un alt băiat, care mă ignora total. Bogdan venea în fiecare seară la mine, cu bicicleta, indiferent cum era vremea. O dată a venit chiar şi la ora 23, pentru că fusese plecat cu părinţii lui şi nu a vrut să adoarmă fără să mă vadă în ziua aceea. Bogdan a fost al doilea bărbat din viaţa mea, care m-a tratat ca pe o prinţesă, primul fiind tata, care m-a răsfăţat foarte mult. Îmi amintesc că Bogdan era atipic pentru un băiat de vârsta lui (15 ani), pentru că era foarte manierat, îmi deschidea uşile, îmi oferea mâna ca sprijin când coboram scări, până şi ţinuta lui în faţa mea nu era una prea relaxată. 🙂 Şi, deşi a făcut orice că să îmi câştige inima, a rămas doar un prieten, nevoit să îmi suporte indiferența, capriciile de fetiţă răsfăţată şi flirturile cu alţi băieţi, deşi inocente pe atunci, capabile să-i răstoarne universul.

Într-o zi, pe când mă plimbam cu el, am văzut într-o vitrină un urs foarte mare din pluș. Nu ţin minte ce remarcă am făcut atunci, dar probabil că mi-am arătat simpatia faţă de acea jucărie, care mă impresionase prin dimensiunea ei. Fiind un copil răsfăţat, aveam foarte multe jucării frumoase și multe mascote din pluș, de aceea nu aveam de ce să visez tocmai la acel urs…

De ziua mea, Bogdan mi-a adus în dar acel urs roz din pluș. M-a impresionat foarte mult gestul lui, nu pentru că îmi dăruise o jucărie scumpă sau spectaculoasă, ci pentru că şi-a amintit că mi-a plăcut. Dar nu i-am arătat că m-a impresionat, ba chiar mi-am ascuns bucuria faţă de el. Şi am mai spus şi ceva de genul: “Ăsta îmi mai lipsea din casă, unde să-l mai pun între atâtea jucării?”. Seara, după ce au plecat toţi prietenii invitaţi la ziua mea, Bogdan a rămas să mă ajute să fac ordine şi eu i-am povestit despre cadourile primite de la ceilalţi prieteni, arătându-mi aprecierile şi entuziasmul.
– Dar ursul de la mine îţi place? Unde o să-l ţii? – m-a întrebat Bogdan.
– Mda, e drăguţ… nu trebuia să mi-l iei. O să îl ţin în hol, nu am loc de el în cameră. – i-am spus. Camera mea, însemna, de fapt, un dormitor imens, un hol mare şi o cameră de zi, pentru că locuiam într-o casă mare. Şi totuşi, am decis să abandonez ursul de la Bogdan, într-un colţ… cu toate că, el și-a imaginat probabil că voi dormi cu el alături…

Când a plecat acasă, l-am întrebat cum de nu era cu bicicleta şi mi-a spus că era la reparat. De fapt, Bogdan îşi vânduse bicicleta, pentru a avea bani ca să îmi cumpere ursul de pluș. Dar eu nu am ştiut asta. În perioada care a urmat, Bogdan venea la mine pe jos, deşi locuia destul de departe de mine, cred că la o distanţă de vreo 5-6 km. Venea pe ploaie, pe zăpadă, iar uneori, era atât de frig, încât îmi era milă de el când îl conduceam şi vedeam ce vreme trebuia să îndure până va ajunge acasă. Dar el era fericit, eu eram universul lui şi niciun sacrificiu nu i se părea prea mare pentru a fi cu mine.

Ultima dată când l-am văzut pe Bogdan, m-a găsit în faţa porţii cu un băiat pe care îl plăceam. Pentru că nu l-am băgat în seamă, Bogdan a stat cu prietenii mei la câţiva metri de noi. M-a urmărit toată seara cum râdeam şi cum flirtam cu băiatul acela sub ochii lui. Nu mi-a păsat…

Pentru că în zilele următoare Bogdan nu a mai venit, toată lumea mă întreba de el, fiindcă toţi erau obişnuiţi să îl vadă în preajma mea. Iar eu am început să-i simt lipsa… Abia atunci când nu mai era cu mine, realizam cât de bine îmi era în compania lui. Îmi era dor de el când mă plimbam, îmi era dor să râd cu el, să stăm în curte, să mă ajute la treburi, orice, numai să fi fost cu mine. Nu ştiam unde locuia, pentru că nu m-a interesat niciodată, fiindcă nu m-am gândit că voi fi nevoită să îl caut și pentru că nu m-am aşteptat să îl pierd.
Într-o seară, am găsit în poartă un plic de la Bogdan. Era o felicitare în formă de frunză, pe care îmi scrisese:

“Eu nu-s decât o frunză, căzută pe cărare

Pe care vântul soartei, o duce în depărtare

Dar ce e pentru tine, o frunză mai puţin,

Când tot pământul este, de-atâtea frunze plin!

Te voi iubi mereu!

Bogdan.“

Îmi amintesc că am plâns până când am adormit. Şi, ca şi cum nu mi-ar fi fost de-ajuns palma primită, tata mi-a mai dat o lecţie. Ştia ce se întâmpla, dar m-a lăsat să fac ce vreau. De mică mi-a promis că îmi va lăsa libertate, că nu îmi va impune cum să trăiesc şi că mă va lăsa să greşesc, convins că doar aşa aveam să învăţ anumite lucruri. Îmi amintesc că tata a adus ursul de pluş de la Bogdan şi mi l-a pus în faţă.
– Pentru tine asta e doar o jucărie banală, pentru că ai foarte multe. Dar pentru ca tu să ai această jucărie, un băiat şi-a vândut bicicleta, poate cel mai drag lucru al lui, obţinut cu greu probabil şi atât de necesar. – mi-a spus tata, după care, a ieşit din cameră.

Atunci am făcut cunoştinţă cu conştiinţa mea…

Bogdan nu m-a mai căutat niciodată. Şi nici nu mai trecea cu bicicleta pe strada mea, pentru că o vânduse pentru a-mi face mie o bucurie… Am aşteptat să mai găsesc flori în poartă, dar de atunci a dispărut fără urmă. L-am rugat pe tata să-i cumpere o altă bicicletă, promițându-i că nu-i voi mai cere niciodată bani de cheltuială, dar tata mi-a spus că nu poate face asta, fiindcă Bogdan e un băiat sensibil şi demn și că un asemenea gest l-ar deranja. Şi, că deşi nu e liniştit ştiind că Bogdan trebuie să meargă pe jos, trebuie să lase lucrurile aşa, pentru ca fiecare să îşi înveţe lecţia.

Nu ştiu cât timp l-am aşteptat pe Bogdan, dar ştiu că după ce l-am pierdut, mult timp m-am simţit incompletă. Aflasem după un timp că se mutase în alt oraş cu mama lui, în urma divorţului părinţilor. Iar după câţiva ani, prietenul nostru comun mi-a spus că l-a întâlnit pe Bogdan într-o zi, când fusese la mormântul tatălui meu.

Aflând că Bogdan fusese la mormântul tatălui meu, după atâţia ani, mi s-a umplut sufletul de căldură și de liniște, sperând că el nu mai era supărat pe mine pentru imaturitatea cu care m-am purtat cândva. Discutând cu prietenul nostru comun, ne-am amintit cât de mult mă iubea Bogdan…
– Săracul de el, cum suporta el cu stoicism toate crizele tale de prinţesă!

Probabil că Bogdan a fost primul băiat care s-a îndrăgostit de mine și sunt mândră că a fost un băiat atât de special! Nu am să uit niciodată acea privire, nouă pentru mine, din ziua în care Bogdan a trecut pe strada mea. Era prima privire de dragoste din viaţa mea.

Între timp, ursul din pluș primit de la Bogdan, a devenit jucăria mea preferată, care mi-a ținut de urât în multe nopți în care m-am simțit singură… iar felicitarea o păstrez printre comorile mele, pe care le ţin în caseta mea cu amintiri. Iar privirile lui, toate gesturile lui frumoase, momentele petrecute cu el, le păstrez într-o încăpere specială din sufletul meu. Bogdan a fost alături de mine în cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele.

Am sufletul încărcat cu regrete… Regret că nu l-am îmbrăţişat măcar o dată, că nu l-am lăudat măcar o dată, că nu i-am întors măcar o dată un gest frumos… Regret că nu l-am întrebat ce-i placea, ce visuri avea… că nu ştiu nimic despre el, decât că a fost un băiat atât de bun, de onest, de cuminte și de frumos și atât de capabil să iubească necondiţionat. Sunt nepreţuite amintirile legate de el, dar mai ales lecţia despre iubire necondiţionată, învăţată de la el.

Nu ştiu unde l-a dus „vântul soartei” pe Bogdan, nu ştiu dacă este fericit, ştiu doar că, oricât de departe ar fi, noi doi împărţim împreună acelaşi cer şi prima poveste de dragoste…

Habar nu am ce credeți voi, dar cred că e o poveste minunată. Din păcate nu mai am sursa, dacă cineva știe sursa să imi lase un comentariu și eu o voi adăuga. Povestea asta, o aveam salvată pe un caiet, acum mulți ani. În seara asta când am primit poza cu cadoul oferit de mine și aruncat de ea, mi-am amintit și de poveste 🙂 Am căutat caietul și am transcriso aici. Sincer, mă bate gândul să merg ca să recuperez cadoul de la fratele ei, e păcat ca mai târziu să ajungă la gunoi.
Țin minte că în ziua când trebuia să vină cadoul, curierul întârzia și nu răspundea la telefon.. Era aproape de Valentine’s day… Așa că i-am dat mesaj si i-am scris că-i dau banii pe benzină plus 10 lei pe lângă banii de benzină numai să își facă timp să vină. A venit în ziua aia, nu a cerut bani dar din ce îmi amintesc i-am lăsat ceva ciubuc oricum. Știu, nu e mult, e o pernă, dar chiar țineam la ea și speram să o care cu ea, însă, nu e un lucru așa important. Oricum, încă sunt indecis dacă să merg după ea, sau nu. Voi ce sfat îmi dați? E prima dată când cer un sfat cititorilor, iar dacă ai ajuns până aici, te rog din tot sufletul lasă un comentariu și zi ce să fac… Să merg pentru a lua perna cadou, sau să o las la fratele ei și probabil va ajunge la gunoi? Sunt sigur că perna își va găsi un loc într-o cameră din casă pe care nu o frecventez 🙂